A Frame of Mind

Cred ca fiecare cunoaște câteva zeci de actori și măcar câțiva regizori de film. Dar directori de imagine? Cel mai probabil nici măcar unul. Robert Richardson este unul din acești directori de imagine, oameni adesea ignorați pe genericele de film, dar care sunt totuși atât de importanți. Orson Welles apare pe genericul de la Citizen Kane alături de Gregg Toland, ca o dovadă a aprecierii rolului acestuia. Din păcate cei doi nu au mai colaborat la niciun alt film. Inceputul carierei lui Richardson este strâns legat de Oliver Stone, cei doi realizând 11 filme în perioada 1986-1997. Această colaborare a lăsat în urme adevărate capodopere din care amintesc Platoon, Born on Fourth of July, Natural Born Killers sau The Doors. Dacă pentru Richardson acesta a fost doar începutul, finalul colaborării dintre cei doi a dus la prăbușirea carierei lui Stone. Cred ca Robert Richardson are talentul de a fructifica sclipirile de geniu ale fiecărui regizor. Un exemplu ar fi Tarantino. Inglourious Basterds, Kill Bill 1 si 2 sunt exemple concludente ale impactului directorului de imagine si ale unei bune colaborări ale acestuia cu regizorul. Aștept cu nerăbdare lansarea lui Django Unchained! Deși poate părea ciudat, cred că la fel se poate spune și despre Scorsese. Scorsese este un regizor cu o imensă cultură cinematografică și cu un simț vizual foarte acut ce-i permite să colaboreze foarte bine cu orice director de imagine lucrează. Din cele 7 filme cu Ballhaus se remarcă Goodfellas, The Departed si Gangs of New York, iar din colaborarile cu Chapman, Raging Bull si Taxi Driver. Scorsese are 6 filme cu Richardson dirijând camera, două din ele aducându-i celui din urmă două premii Oscar. Se pare că această cooperare îi e de bun ugur lui Richardson. Urmărind Hugo, cea din urmă creație a celor doi, identific destul de ușor stilul lui Richarson, dar parcă nu și pe cel al lui Scorsese. În Shutter Island, aș spune chiar că Richardson salvează filmul să devină o imitație Hitchcock. Si de Niro a profitat de această capacitate de colaborare a lui Richardson și au realizat împreună The Good Shepard. Se mai pot scrie multe despre Richardson, dar cel mai bine e să-i vedeți filmele!

In anul 1993 apare La classe américaine, un colaj de secvente din diverse filme peste care se adauga replici in franceza. Aceasta parodie dupa Citizen Kane il face cunoscut lumii cinematografice pe Hazanavicius, “regizorul” acestui film. Urmeaza alte doua parodii ce redau aventurile agentului secret OSS 117, un fel de James Bond care seamana mai mult cu Le grand blond avec une chausseure noire sau cu Eric si Ramzy in Double Zéro. The artist e un omagiu alb negru al vremurilor de aur ale cinematografiei, vremuri aparent demult apuse. Un pariu foarte interesant in aceasta epoca a supervitezei, cand toti vor 3D. Vor avea spectatorii rabdare 100 de minute cu un film mut? Un experiment interesant, dar nu se ridica la valoarea unor filme ca Metropolis (Lang, 1927), The Cabinet of Dr. Caligari (Wiene, 1920) sau The General (Keaton, 1926). In mod clar lui Hazanavicius ii plac filmele vechi si incearca sa incorporeze in propriile filme diverse tehnici cinematografice. Acest stil de omagiu se contura deja in OSS 117: Le Caire, nid d’espions si devine evident in The artist. Cele doua filme au in comun elemente importante: protagonistii (Jean Dujardin, Bérénice Bejo), directorul de imagine (Guillaume Schiffman), compozitorul (Ludovic Bource) si evident, regizorul. Toti sunt nominalizati pentru Oscar. Nimic nou sub soare! Nu numai modul de prezentare, dar si tema filmului pare une omagiu. Este foarte asemanatoare cu cea a filmului lui Wilder, Sunset Blvd. (1950) si imi aminteste, pe alocuri, de The Last Tycoon (Kazan,1976) si de The Player (Altman, 1992).

Este un film de vazut si sper sa va deschida gustul si pentru filmele pe care le omagiaza!

Bond! Bourne! Nu! Filmele din seriile astea nu au nimic in comun cu spionajul, mai curand par ecranizari dupa Jules Verne sau Karl May. Nu e de mirare ca au fost intens parodiate! Personal, prefer un film ca Spies like us sau Top Secret! Tinker Tailor Soldier Spy este in primul rand un roman al lui John le Carre, un fost angajat al serviciilor secrete britanice, probabil cel mai bun autor de romane de spionaj, multe din acestea prinzand viata pe pelicula de celuloid. Cele mai importante cred ca sunt Tailor of Panama (2001) si The spy who came from the cold (1965).  Tinker Tailor Soldier Spy e la a doua ecranizare, prima fiind o mini serie TV ce a beneficiat din plin de prezenta lui Alec Guinness (“I’ve been waiting for you, Obi-Wan!).  Coincidenta sau nu, Guinness a mai avut un rol de spion in Our Man In Havana, ecranizare dupa un alt fost angajat al serviciilor secrete britanice, Graham Greene. Daca tot am amintit de Greene, trebuie sa mentionez si de The Third Man, cel mai bun film din cele trei colaborari cu Carol Reed. Sa revenim insa la acest Tinker Tailor Soldier Spy. Filmul impresioneaza in primul rand prin imaginea excelent creata de Hoyte Van Hoytema care reuseste foarte bine sa evoce cu nostalgie o vreme demult apusa si printr-un joc actoricesc aproape perfect. L-am remarcat pe acest director de imagine urmarind colaborarea anterioara cu Tomas Alfredson, Let the Right One In. Un film cu vampiri ce merita vazut, nu ca seria de mare succes care nu merita nici macar sa o numesc aici. Si Alfredson si Van Hoytema ar fi meritat o nominalizare la Oscar. Filmul e nominalizat totusi la trei categorii, Gary Oldman pentru cel mai bun actor (sper sa castige, merita din plin!), scenariu si muzica lui Alberto Iglesias, omul care a compus muzica pentru aproape toate filmele lui Almodovar si o buna parte din ale lui Medem . Coincidenta sau nu, Iglesias a mai fost nominalizat pentru o alta ecranizare dupa John le Carre, The Constant Gardner. Recomand cu caldura filmul si, daca aveti timp, cititi si cartea.

Nou! In curand pe marile ecrane ultimul film din seria American Pie!

Ultimul, nu! Greu de crezut asa ceva! Cel mai recent! American Pie: Reunion. Dupa cum se poate deduce usor din titlu, personajele placintei primordiale se revad dupa 12-13 ani si retraiesc aventurile adolescentine, in genul Vingt ans apres. Pare inspirat din Grown Ups, unde Sandler se intalneste cu echipa sa de comici de succes si se distreaza  impreuna “ca la douazeci de ani”, realizand o adevarata capodopera cinematografica. La fel si placinta nr…, reuneste pe ecran echipa initiala sa “ne distram si noi si cu ocazia asta mai facem si un film”. Cat despre subiect, e suficient sa vezi cele 2 minute de promo si ai vazut tot filmul. Economisesti 2 ore din viata. Sunt insa convins ca filmul va avea succes, tocmai pentru ca exploateaza sentimentul de familiaritate al spectatorului cu personajele.

In 1999 Adam Herz a lansat in eter prima placinta si de atunci se intinde de ea la infinit. Totusi el nu mai e scenarist si a fost inlocuit cu Jon Hurwitz. Daca numele nu va spune nimic, va spun eu, e autorul seriei de mare valoare artistica, Harold and Kumar. Daca nu va spune nimic, e foarte bine. E greu de spus cand au aparut primele comedii cu, si despre, adolescenti. Seria Porky (1982-1985) va ramane cu siguranta in istoria genului si este in mod clar reteta originala pentru seria de placinte. Si de atunci au fost din plin astfel de filme. John Hughes a facut cariera din asta (The Breakfast Club, Sixteen Candles, Weird Science). Not Another Teen Movie parodiaza destul de bine intregul gen.

In concluzie, nimic nou sub soare! Pentru contrast, si este unul puternic, o sa mentionez filme ca The Graduate (1967), Splendor in the Grass (1961) sau Rebel Without a Cause (1955). Nu cred ca mai e cazul sa le recomand, se intelege de la sine! Si totusi exista si alte filme care sfideaza retetele si reusesc sa spuna ceva. Cel mai bun exemplu mi se pare Y tu mama tambien (2001), poate cel mai bun film al lui Alfonso Cuaron. Director de imagine, preferatul lui Cuaron, Emmanuel Lubezki, nominalizat de 4 ori la Oscar, dar inca fara statueta. Merita, macar pentru Sleepy Hollow! As mentiona aici si L’auberge espaniole (2002), doar ca Klapisch face greseala si revine cu o continuare, Les poupees russes (2005) si e anuntata pentru 2012 si continuarea continuarii, une vraie tarte flambee!

Pofta buna!

“Nu mai sunt, domne, actorii de odinioara, asa ca de Niro. Am toate filmele cu de Niro, Pacino si Nicholson. Astia da actori!”

Discutia mea de astazi pleaca de la acest comentariu. In primul rand, acest “toate filmele” cred ca atinge un numar de aproximativ 200 de titluri si simplu fapt ca le ai nu inseamna nimic! Si daca le vezi, exista riscul sa nu ramai cu nimic. In al doilea rand, sunt de parere ca un actor bun e pus in valoare de un regizor bun si un scenariu pe masura. Fara un regizor, un actor nu poate sa straluceasca. Tot respectul pentru de Niro, dar nu pot sa cred ca dupa un film ca Little Fockers, cineva e profund impresionat de jocul sau actoricesc. Iar daca cumva e si prima intalnire cinematografica cu el, aprecierile sigur vor intarzia sa apara. Nu judec alegerile din cariera lui, e nevoie si de comedii facile ca Analyze This sau Meet the Parents, dar parca nu as colectiona toate filme lui. De referinta vor ramane in primul rand colaborarile cu Scorsese (Goodfellas, Taxi Driver, Casino, Raging Bull, Cape Fear), dar cu alti mari regizori: Leone, Coppola, Bertolucci sau Cimino.

Daca e sa folosesc acelasi argument cu actorii de odinioara, as putea cu usurinta sa zic ca nu mai sunt actori ca James Stewart, Henry Fonda sau Humphrey Bogart, si poate ca nici de Niro, nici Nicholson nu s-ar ridica la valoarea lor. Faptul ca un actor umple salile de cinema nu inseamna ca este un actor de valoare, dar din punctul de vedere al producatorului este perfect.  Tot subiectul asta cu actori de valoare este foarte relativ si atata timp cat nu esti regizor sau director de imagine ca sa lucrezi personal cu ei, este extrem de relativ. Un simplu exemplu, Jean Pierre Leaud. Va spune ceva numele? Putin probabil! Sub bagheta lui Truffaut pur si simplu straluceste. Si sunt numeroase alte exemple de astfel de colaborari regizor/actor. Una am mentionat-o deja un pic mai sus. Este John Wayne un mare actor? In filme lui Ford, cu siguranta!

In final as mentiona si de noua generatie de actori, adesea ignorati. S-ar putea sa para surprinzator, dar DiCaprio este un mare actor. Ignorati Titanic si rolurile de baiat frumos. Cariera lui incepe cu The Beach (2000) si colaborarile cu Scorsese l-au maturizat perfect. Seymour Hoffman este foarte bun exemplu de actor cu mult subapreciat si as recomanda Before the Devil Knows You’re Dead, Capote sau The Big Lebowski si sunt numeroase altele de unde sa alegeti.

Din pacate, colectionarul din care am citat mai sus (nu spui cine, persoana importanta) nu citeste asa ceva.

Nu poti sa vezi numai filme bune! Din cand in cand trebuie sa te uiti si la un film de genul asta, un film de duzina, facut pe banda rulanta care sa te faca sa apreciezi adevaratele capodopere. Acum se pune problema care sunt capodoperele. Greu de spus!

Nu inteleg, si nu cred ca voi intelege, popularitatea lui Steve Carell. E un cabotin care joaca mereu la fel de prost aceeasi partitura. Daca intr-un episod din Office pot trece cu vederea jocul actoricesc, nu pot sa-l iert pentru remake-ul facut dupa Le Diner de cons. Nu am priceput niciodata nevoia americanilor de a adapta comediile frantuzesti pentru gustul lor. Si o fac asa de prost! Distributia e compensata totusi de Julianne Moore si Marisa Tomei, dar personajele lor sunt la fel de stereotipice ca si restul.

Filmul se vrea o comedie romantica, dar ii lipseste partea comica, iar cea romantica e caruselul lui Max Ophüls din La ronde, o mana de personaje ce interactioaneaza toate “in cercul lor stramt”, alergand dupa fericire, aceasta fiind, dupa cum se stie, garantata de constitutie. In fond, filmul asta ofera, reteta perfecta pentru fericire. O varianta foarte optimista a filmului lui Todd Solondz, Happiness. Un fel de “Sesam deschide-te!”, sau daca preferati solutiile farmacologice, pastiluta din Limitless. Filmul abunda in elemente de originalitate, pe care le regasiti usor in American Beauty, Eyes Wide Shut (a doua referinta la Schnitzler!) si clasicul The Seven Year Itch. Era sa uit, The Ugly Truth. Doar ca aici se preda formula magica pentru a deveni o femeie fatala. Oare unde am mai vazut asta? … in filmele cu ninja?